Prima pagină » Fragment din romanul „Toate păcatele noastre”, de Mihail Victus

Fragment din romanul „Toate păcatele noastre”, de Mihail Victus

Din același motiv, din dorința de răzvrătire, într-o vară când eu aveam paișpe ani, iar Horia treișpe, am fugit de la biserică, acolo unde tata ne ducea în fiecare duminică, de sărbători și câteodată fără să aibă vreun motiv. Eram norocoși oricum să mergem la o biserică unde enoriașii stăteau așezați pe grupe, femei, bărbați, copii, și că se umplea mai mereu până la refuz, ceea ce ne ajuta să ne strecurăm afară fără a fi depistați, bazându-ne pe faptul că tata nu s-ar fi dezlipit niciodată de strană, unde le ținea isonul cu evlavie cântăreților oficiali. Cât despre mama, ea rămânea aceeași femeie docilă și inofensivă dintotdeauna.
Pe-atunci locuiam într-un sat de la periferia capitalei. De multe ori, în zilele călduroase, ne strângeam un grup, format în majoritate din băieți, și mergeam să ne răcorim într-o baltă aflată la vreun kilometru depărtare de sat, căreia i se spunea Râpa Roșie, dintr-un motiv inexplicabil mie, mă gândeam că din cauza pământului, dar pământul avea o culoare întunecată, cu nicio nuanță de roșu. Era un șanț întins de-a lungul căii ferate, în formă de semicerc, poziționat într-o vale care în sezonul ploios se umplea -cu apă, având la ambele capete niște bălți plate și întinse, împrejmuite de stufăriș și mici dealuri de pământ. Locul preferat de scaldă era o porțiune cam de patru metri pătrați, în formă de jumătate de cerc, lipsită de buruieni, pe malul căreia se afla un bloc de beton dreptunghiular, lung de aproape doi metri și lat de vreo șaptezeci de centimetri, de unde puteam să plonjăm în apă sau pe care ne putem întinde, cel mult câte doi deodată, să ne bronzăm.
Nu mai fuseserăm niciodată singuri acolo. Dacă nu ne duceam în grup, trebuia să-l avem cu noi măcar pe Bobi, un băiat cu vreo doi ani mai mic decât Horia, singur la părinți, pe care maică-sa îl obliga să țină cure de slăbire și care stătea mai mereu în preajma noastră, atât din cauza singurătății, dar și pentru că-i pregăteam câte-o jumătate de pâine umplută cu salată de vinete, cartofi prăjiți, varză călită și altele asemenea. Acum însă, în timp ce înaintam pe calea ferată, oprindu-ne din când în când pentru a culege câte-o piatră gri și colțuroasă și azvârlind-o spre diferite ținte reperate pe drum, cum ar fi un stâlp de înaltă tensiune, un câine, un bidon de tablă, un perete de cărămidă abia stând în picioare, nu mă simțeam chiar în largul meu, ceva mă împiedica să mă bucur pe deplin de evadarea aia, așa cum aș fi vrut, simțeam o stinghereală, de fapt, o ușoară indispoziție, și, privindu-l pe Horia, îmi dădeam seama că și el se găsea în aceeași situație. Ce zici, ne întoarcem, l-am întrebat. Și-a luat avânt și-a aruncat piatra plimbată până atunci dintr-o palmă în alta, am auzit-o vâjâind și am văzut-o cum se înalță deasupra lanului de grâu, spre nicio țintă anume.
Înapoi la biserică? a zis. E deja a treia oară în doar două săptămâni. Nu pot să mai stau, o să mă țicnesc de la plictiseală. Ce-i, ți s-a făcut frică?
Da’ până acum, ce, mi-a fost frică?
Păi de-aia te întreb.
Nu uita că eu am venit cu ideea.
Și ce contează?
Înseamnă că, dacă mi-era frică, nu veneam eu cu ideea. Prostule!
Până să apuc să mă feresc, mi-a trecut brațul în jurul gâtului și a tras în jos și, oricât încercam să mă eliberez, de fiecare dată când îmi aplica schema, nu reușeam, așa că Horia, sigur pe el, m-a lăsat o vreme să icnesc și să-l împing cu coatele, abia apoi mi-a dat inevitabilul bobârnac în scăfârlie și, în mod preventiv, a făcut un salt înapoi. Am fost mereu impresionată de puterea lui. Se antrena făcând exerciții fizice și ridicând saci cu nisip și niciunul dintre băieți nu reușea să-l pună la skanderbeg. O să-mi crească un cucui, l-am certat în timp ce-mi frecam locul unde mă lovise. Lasă, că o să-ți treacă până te măriți, a râs el, oferindu-mi una dintre vorbele alea auzite pe la adulți și pe care le folosea când voia să pară interesant.
Eu n-o să mă căsătoresc niciodată, am replicat, îmbufnată.
O să te duci la mănăstire, să te faci călugăriță? Când le dai vestea lui tata și lui mama? Să vezi ce-o să se bucure.
Prostănacule! Nu o să pot să mă căsătoresc, că o să trebuiască să am grijă mereu de tine.
Mulțumesc, dar pot să mă descurc și singur.
Ăhă, cu siguranță. Nu ești în stare nici să-ți faci singur fundă la șireturi.
Păi, că nu-mi trebuie.
Mda, cum zici tu. De mâncare știi să-ți faci?
O să iau de nevastă o fată care știe.
Și cine crezi că o să vrea să se căsătorească cu tine?
Deschisese gura ca să-mi dea o replică, dar s-a răzgândit, a continuat să înainteze cu o mutră posomorâtă, ținându-și capul plecat și lovind câte-o piatră cu vârful adidașilor. L-am lăsat să se perpelească așa o vreme, aproape până am ajuns la baltă.
Hai că am glumit, am zis când n-am mai răbdat. Tu ai început.
Chiar crezi că nu s-ar căsători nimeni cu mine? a zis, cu o seriozitate surprinzătoare.
Eu m-aș căsători cu tine, dacă nu ai fi fratele meu.
Am observat cum buzele i s-au lungit, formând un zâmbet larg, înainte de a-l vedea cum o rupe la fugă. L-am ajuns din urmă pe malul apei, se descălța apăsând cu călcâiele pe tălpile adidașilor, în același timp în care-și trăgea tricoul peste cap. În doar câteva secunde mai avea doar chiloții pe el, iar eu abia îmi desfăceam curelele de la sandale. Trebuie să-ți dai și chiloții jos, i-am zis, ca să nu fie uzi și să își dea seama tata că am fugit de la biserică. Mi-am pus o palmă la ochi și, după ce-am auzit pleoscăitul apei, l-am văzut pe Horia dând din mâini, în mijlocul bălții. E caldă, hai, a zis. Stai să mă dezbrac și eu, am strigat, să nu te uiți. S-a scufundat cu totul și și-a ținut respirația, momente de care eu am profitat ca să scap de haine și să mă sui pe blocul de piatră și să plonjez cu brațele lipite de piept, în formă de X, fără să mai testez temperatura apei cu vârfurile degetelor. Aveam încredere în Horia. Mereu făceam acea primă săritură – continui să o fac și în prezent – cu emoție, parcă în momentele alea totul se derula cu încetinitorul, simțeam apa trecându-mi de tălpi și urcând spre gambe, înconjurându-mi genunchii și gâdilându-mi pulpele, mai ales spre interior, acolo unde pielea e mai sensibilă, intrându-mi în crăpătura fundului și între picioare, acoperindu-mi buricul și continuând să urce – o senzație asemănătoare cu a cuiva ținut de sfori și coborât milimetru cu milimetru într-un bazin. M-am ferit să-mi ud părul. Improvizasem rapid un coc și-l prinsesem cu baticul pe care trebuia să-l port în biserică. În zona cea mai adâncă a bălții, apa nu-mi trecea de bărbie când stăteam pe vârfuri, așa că depuneam un efort minim să rămân la suprafață. Îl invidiam pe Horia, fiindcă își putea permite, cu tunsoarea lui stil perie, să se scufunde și să înoate fără nicio grijă. Drumul de vreo douăzeci de minute pe care urma să-l facem după aceea, pentru a ajunge la finalul slujbei, avea să îndepărteze de pe el orice dovadă a escapadei noastre. Mă bucuram oricum că ne aflam acolo, doar noi. Parcă intraserăm pe-o ușă a cărei cheie n-o avea nimeni altcineva.
Privindu-l apoi pe Horia, după o mulțime de ani, mai mulți decât vârstele noastre de-atunci, stând într-o poziție probabil incomodă pe scaunul din mașină, cu palma stângă încordată pe pulpa piciorului, iar cu degetele celeilalte lovind ușor în suportul de cot de pe ușă, m-am întrebat de câte ori și-a adus aminte între timp de duminica aia și mi-aș fi dorit să știu în cel fel a interpretat-o, la ce concluzii a ajuns când a regândit-o din perspectiva omului matur, inteligent și trecut prin viață. A rămas unul dintre subiectele pe care n-am avut curajul să le discut cu el, de teamă să nu interpreteze greșit, să își închipuie cumva că faptele de mai târziu, din aceeași vacanță de vară, și-au avut începutul în ziua aia. Dacă a gândit vreodată asta, aș fi vrut să-i spun că greșește. A fost o zi cu adevărat fericită.
Ne-am bălăcit în jur de-o oră, puțin stingheriți mai întâi, conștienți de goliciunea fiecăruia de sub apă, ca până la urmă să umplem valea cu strigăte și chiote și râsete. Ne-am jucat cu o sticlă de plastic, aruncând-o de la unul la altul și întrecându-ne la înot, iar Horia m-a lăsat cel puțin o dată să câștig, cred că știa cât de mult îmi părea rău că nu mă puteam băga cu totul sub apă, ca el, și a vrut să-mi acorde satisfacția aia. A reușit. Ha-ha, pierzătorule, i-am scos limba, te-a întrecut o fată. Își ștergea apa de față și rânjea. N-o să știi decât tu, a zis. Mi-e de-ajuns, am zis, o s-o țin minte toată viața. A ridicat din umeri, pentru a-mi arăta că-i era indiferent, oricum nu m-ar fi crezut niciunul dintre prietenii comuni dacă le-aș fi spus. Pe frate-meu nu-l întrecea nimeni și, încrezător în puterile lui, el nu refuza nicio provocare. Sunt convinsă că s-ar fi remarcat în lumea largă dacă părinții noștri l-ar fi înscris la un club sportiv, probabil că în prezent, în loc să se confrunte cu situația în care l-a pus meseria de profesor, l-aș fi văzut la televizor, primind vreun trofeu, cu o expresie neutră, poate cel mult afișând un zâmbet de complezență. Când, în sfârșit, după episodul care avea să pună în umbră vacanța aia de vară, dar și toate vacanțele de apoi, și-a făcut de unul singur loc în lumea sportului, fără susținere din partea nimănui, înscriindu-se la un club de box și punând la podea, cu furie, pe oricine avea ghinionul să-i stea în față. Voi reveni la detaliul ăsta mai încolo, deocamdată ne pregăteam să ne întoarcem la biserică, să pozăm în copiii evlavioși doriți de părinții noștri. Am ieșit din apă așa cum o făceam de obicei, cățărându-mă pe blocul de piatră, a cărui suprafață netedă o clătisem dinainte. Voiam să mă întind și să mă usuc puțin, înainte de-a mă îmbrăca. Abia când am ajuns cu gândul la haine mi-am dat seama că n-aveam nimic pe mine. Mă săltasem cu totul din apă și stăteam ghemuită pe blocul de piatră, cu spatele la Horia. În loc să mă grăbesc să mă acopăr, m-am uitat înapoi peste umăr. El stătea complet nemișcat, privindu-mă, nu cu sfială, mi s-a părut că o făcea cu o curiozitate neprefăcută, probabil că vedea pentru prima dată o fată goală, o fată adevărată, nu cele decupate din reviste și ascunse printre paginile manualului de matematică, unde se gândea că nu va căuta nimeni. Nu l-am certat și nu i-am cerut să-și acopere fața. Faptul că mă putea vedea în piele goală mi se părea cel mai firesc lucru în momentul ăla. Nu simțeam rușine, cu toate că până atunci nu stătusem dezbrăcată în fața nimănui. M-am întins pe suprafața fierbinte a pietrei și mi-am încrucișat brațele sub cap. Hai și tu, i-am strigat lui Horia. S-a mișcat în sfârșit, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn lung, și-a plecat capul, a scos unul din brațe și a lovit de câteva ori, cu palma, suprafața apei.
Mai stau puțin.
Trebuie să te usuci. Dacă ne prinde tata, o pățim.
E, lasă că mă usuc pe drum.
Cred că am stat cam mult și o să ne grăbim. Poate că n-o să ai timp. Hai, ieși!
Nu pot.
De ce? Ți-e rușine?
Nu pot.
Luase iar poziție de statuie și se ferea să-mi înfrunte privirea. M-am ridicat în fund și am început să-mi plimb degetele prin șuvițele de la ceafă, pe care nu reușisem să le feresc de apă, pentru a le usca mai repede. Tu m-ai văzut pe mine, e cinstit să te văd și eu, am zis, cu o nepăsare prefăcută. A mai avut nevoie de câteva momente pentru a se decide să iasă din apă, dar nu a venit spre mine, deși îi făcusem loc. Ar fi trebuit să se folosească de mâini ca să urce pe blocul de piatră, iar el avea nevoie de ele ca să-și acopere zona dintre picioare, o palmă ținând-o căuș la bază, și cealaltă întinzându-se deasupra, spre buric. Mi-am dat seama de ce se simțea atât de jenat. Știam ce li se întâmplă bărbaților când văd o femeie dezbrăcată, nici măcar nu era nevoie să o vadă, se întâmpla și doar dacă se gândeau la asta. Îi surprindeam pe băieți cum își aranjau partea din față a pantalonilor după ce se uitau după fundurile fetelor sau când vorbeau despre aventurile lor amoroase, cu toate că-mi dădeam imediat seama că spuneau doar minciuni. Hai, dă mâinile la o parte, i-am cerut lui Horia. A fost ceva atât de categoric în vocea mea încât nu s-a împotrivit. Poate că și-a dorit-o chiar el. A întins brațele pe lângă corp. Am remarcat în primul rând lungimea și grosimea acelei părți anatomice căreia băieții îi spuneau cu bravadă pulă, repetând-o cât de des puteau, poate că de aceea nu-mi plăcea să o repet și eu, mi se părea că sună prea fals, îi spuneam puță și asta părea mai natural, semăna cu numele unei jucării. Am scos un Hm, probabil de surprindere, mă așteptam să fie mai mică, fiindcă Horia era încă un puști, apoi părul pubian, scurt și negru, ceva mai des decât al meu, și pe urmă sacul de piele, umflat, care-i atârna dedesubt. Hm, am făcut încă o dată, și am dat să cobor de pe piatră, cu intenția să mă apropii și să-l studiez mai bine. Gata, mi-a strigat Horia. Și-a tras chiloții și, până să ajung eu pe mal, termina să-și închidă nasturii pantalonilor cu o mână, iar cu cealaltă să-și tragă tricoul peste cap. M-am îmbrăcat și eu, la fel de tăcuți continuând să fim și când am parcurs drumul până la biserică, unde am ajuns tocmai la fix ca să ne strecurăm printre oameni, să pupăm mâna preotului și să ni se pună mir pe frunte, ceea ce însemna o dovadă incontestabilă a participării la slujbă.
De-atunci, relația cu frate-meu a devenit mai intimă, nu într-un sens erotic, înțelegeam că erau niște curiozități și reflexe normale la vârsta aia, dar n-am fi îndrăznit să trecem de linia trasată cu sânge între noi, nu, când vorbesc de intimitate mă refer la împărtășirea gândurilor pe care ne sfiam să ni le mărturisim înainte, la înțelegerea și cunoașterea aproape totală a celuilalt, fizică și spirituală. Am mai fost singuri la scăldat până la finalul ăla abrupt al vacanței. Făceam în așa fel încât să ne asigurăm că nu ne urmărește nimeni. Continui să afirm că n-a existat nimic erotic, nici măcar în acele pipăiri reciproce. Mi-l amintesc pe Horia cu amuzament cum făcea pluta pe spate și penisul îi ieșea drept și alb din apă. Arăți ca un submarin, izbucnisem eu în râs și aveam să numim escapadele la Râpa Roșie, ca un cod secret, joaca de-a submarinul.
Îmi amintesc poate cu plăcere de asta și pentru că a fost perioada în care m-am simțit cea mai apropiată de fratele meu. Mi-aș fi dorit să-l întreb dacă și el o rememora la fel, dar îmi lipsea îndrăzneala, realizam că pe bărbatul din mașină, din dreapta mea, nu-l cunoșteam atât de bine pe cât voiam să cred. Nu mai era puștiul de treișpe ani, lângă care puteam sta în pielea goală fără nicio jenă și căruia îi puteam spune orice mi-ar fi trecut prin minte. O parte din el trebuia totuși să fi supraviețuit. În timp ce țineam volanul cu ambele mâini m-am închipuit strângându-l în brațe și spunându-i cât de mult îmi lipsise în toți anii ăia așezați între noi ca niște cărămizi, un morman de cărămizi din ce în ce mai greu de escaladat. Asta se întâmplase și din vina mea, degeaba continuam să-mi găsesc scuze. Poate că fusesem îndreptățită să-i îndepărtez pe toți cei cunoscuți în timpul facultății, să încerc să rup toate legăturile, doar că eram prea naivă și prea furioasă ca să realizez că Horia nu însemna doar o legătură, eu și cu el s-ar fi cuvenit să formăm o stâncă dură, impenetrabilă, doar astfel ne-am fi salvat reciproc.

__________________

Romanul este în curs de pariție, în Bilioteca de Proză Contemporană. VEZI MAI MULTE DETALII